Miercurea fara cuvinte - O viata impreuna

Salutari Carmen!

Miercurea fara Cuvinte - Soarele se-ascunde,

 Salutari Carmen!

Amintiri

   
                                             
        Frumoase timpuri acelea pe când mă întorceam obosit și murdar din cap până în picioare acasă, dupa o zi de cutreierări prin cartierul meu uriaș. Îmi amintesc cum mama mă aștepta mereu cu masa pregătită ,conștientă fiind că eu mă întorc din nou cu hainuțele rupte în nenumarate colțuri. Știa că nu e vina mea. Știa că defapt curiozitatea mea nebună de a face cele mai trăznite lucruri era de vină.
   
        Adevărat. Curiozitatea mea întrecea oricare limită. Nu există zi în care să mă plictisesc. Îmi plăceau nenumărate lucruri precum leagănele ce construiam împreună cu prietenii mei de pe atunci, legând franghii în aprope toți copacii padurii; căsuțele în copac, ce tot împreună cu ei, transpirând zideam cu câte două, trei scânduri pe zi; sau "războaiele" cu bulgări de zăpadă pe timp de iarna ce se transformau într-o adevărată luptă pe viață și pe moarte în sufletele noastre luptătoare de copii.
 
       Dar nimic din ceea ce făceam nu mă bucura îndeajuns de mult precum o facea poate cel mai mare vis al meu de când eram mic : Fotbalul. De când aveam 7 ani ceva în sufletul meu mă cuprindea și creștea devenind din ce în ce mai intens ori de câte ori atingeam o minge. Îmi plăcea să stau în poartă. Deși eram mic de înălțime și firav ca fizic, nu ezitam și nu îmi era frică să joc fotbal cu cei mari. De multe ori mă loveau, dar tot ei mă ridicau și mă felicitau că am salvat un gol cu mici consecințe.
 
       Îmi amintesc de prima mea echipă oficială de fotbal : Fc.Brasov. Imaginați-vă un băiețel de numai 7 ani ce apăra mingile ca un adevarat profesionist, în ciuda înălțimii și a mânușilor de sudor ale tatălui său. Cât de mult m-am bucurat când tata mi-a dăruit o pereche de mănuși de ale sale. Erau atât de mari încât îmi cădeau de pe mâini de fiecare dată. Dar asta nu mă oprea. Eram foarte ambițios.
 
       Dorința mea, când priveam meciurile de fotbal la televizor, era aceea de a trăi emoțiile ce acea mulțime de oameni îți transmite în timp ce te privește jucând. Vroiam să devin înalt și faimos.Vroiam ca publicul să strige numele meu și ca toți sa fie mândri de mine.
   
       Îmi amintesc de primul meu turneu în deplasare. Eu eram atât de nerăbdător să ajungem în Arad cât mai repede posibil și să joc îmbrăcat cu tricoul meu de titular cu numărul 1. Eram atât de mândru de mine că obținusem acel tricou. La sfârșitul turneului nu m-a bucurat mai mult faptul că echipa noastră câștigase turneul, ci diploma și medalia ce am obținut ca și premiu pentru cel mai bun portar.
 
       Acesta era visul meu. Sa devin un portar. Să joc împotriva echipelor lumii și să obțin cât mai multe medalii și să strâng cât mai multe emoții ce numai fotbalul îți poate transmite atunci când ești protagonist...

 Și uite-mă aici după 12 ani de fotbal, la vârsta de 19 ani reamintind de acea ambiție ce de-a lungul anilor am pierdut renunțând la această lume a fotbalului puțin pentru școală și mai mult pentru iubire.

                                                                                        P.S..poza este autentica :P


Acest articol participa la competita Blog Power Editia 28.

O ultimă scrisoare

   

                                                  Dragă iubită,

 Iata-mă din nou aici scriindu-ţi cu ce mai ramane din acest creion tocit de nenumărate atingeri de foaie. Sunt tot eu,incă respirand, ce îţi descriu poate ultimele momente din viaţa-mi chinuită de când am părăsit un înger pentru a dansa cu diavolii in al lor infern. Atâtea lacrimi pline de regret curg liniştite imbălsamând pământul cu a lor sinceritate,iar in dorul ce emană inneacă orice gand,orice amintire. Am renunţat cu atâta uşurinţă la o viaţă alături de tine. Am renunţat cu atâta uşurinţă la clipele ce le petreceam la pieptul tău învăluit de acea caldă siguranţa de care acum am mare nevoie pentru a putea supravieţuii in acest loc parcă uitat de Dumnezeu.

  Răni profunde mă obligă  sa nu uit ca sunt făcut din carne vie,din sânge si oase.Rosu curge din mine,din mâini,picioare si trup de parcă nu se mai opreşte.Insă nu asta ma sperie. Nu de durerea rănilor trupeşti eu plâng. O altă durere îmi sfâşie inima si sufletul eliminând orice durere fizică. Te voi mai vedea vreodată oare ,motivul vieţii mele? Îţi voi mai auzi vreodată glasul firav şoptindu-mi vorbe dulci?

  Îţi scriu înconjurat fiind de o ploaie de gloanţe. Am rămas singur.Toate armele imi sunt descărcate. Tot ce îmi rămane este acest creion si această foaie, iar dedesuptul ei poza ta. O groapă incă mă mai ţine in viata , adapostindu-mă de privirea fără de milă a duşmanului. Inchizând ochii încerc să te simt lângă mine,sa îţi simt atingerea fină pe pielea-mi aspră. Mi-e dor de iubirea ta. Mi-e dor de ochii tăi verzi si de inocenţa sufletului tău.

   Se aud voci la câteva zeci de metri de mine. Nu vorbesc limba noastră.Sunt multe voci.Nu mă pot mişca,picioarele îmi sunt zdrobite. Dacă aceasta groapă îmi va fi mormântul iar acestea îmi vor fi ultimele cuvinte si clipe pe acest pământ ,eu ţie ţi le dedic si din inimă te implor sa nu uiţi niciodată ca te-am iubit si te voi iubii mereu. Vocile sunt atât de aproape. Ei stiu că sunt aici. Îmi este frică. Să nu uiţi că te iub...


 Acest articol este inscris la competitia Blog Power Editia 27.
Alte articole participante:

- Prafuitele Scrisori

- Scrisoare catre copilarie

- Scrisoarea

- Scrisoare destinata trecutului

- Ti-as Scrie

- Drag prieten

- Scrisoare pentru tine

- Scrisoare pentru noi

- Draga

- Scrisoare din viitor

Miercurea fara cuvinte - Valuri de nori

 

Happy WW, Carmen!

Ea, singura mea Mostenire

"Voi lasa in urma mea
Motivul nemuririi
Viata am impartit cu ea
In tainele iubirii."

 Fotografie inscrisa in Concursul Mostenirea, in categoria "Fotografie".

În timp, Iubire

De-ar fi să mor, pe albe pagini

Amintiri cu miile s-ar strânge,

Povestind de ale lumii-mi margini

Și de timpul ce încet se scurge.

Cu fir de-argint uimit aș scrie

Despre viața-mi, descriind abise;

În romane infinutul aș cuprinde,

Căci am avut nenumărate vise.

Cu drag oamenilor aș aminti

De cum iubirea m-a ținut în viață

Și cum au reușit ai mei copii

Să-mi pună zâmbetul pe față.

De-un înger lor eu aș vorbi,

De o ființa atât de rară,

Căci nu multe ca ea vor fi

Puternică nevastă și iubitoare mamă.

De viața grea s-a arătat

Familia în dragoste unește

Iar om ce-i tată-adevărat

Trăiește și iubește.

Aceasta mica poezie este inscrisa in Concursul Mostenirea, categoria "Creatii literare".

Miercurea fara cuvinte - Suflet de Copil

Oricat de aspra ne este firea

Oricat de rece inima ne-ar fi

Ne va indulci mereu iubirea

Si-n plush vom devenii copii.

Prima mea editie la Carmen! 

Mai presus de Sărut

Un sărut,doar o secundă,

Șoapte dulci, o voce blândă;
O mângâiere, un alint,
De sânii-ți goi, căldura simt.

Un alt sărut, doar o privire,
Un fior, semn de iubire;
O atingere, un alt fior,
Două inimi în focul lor.

Iar din sărut, îmbrățișare,

În ochi senini, dorință mare;

Nerăbdător de ce-o să fie,
Simt a dragostei magie.

Iar tu clipești, pielea-ți respir
Din căldură în sublim;

Trupu-ți gol de-al meu se leagă,
Două inimi ce aleargă.

Îmbătat de-al tău parfum,
Văd al împlinirii drum;
Văd dragoste și văd iubire

În etern și în vecie.

Casa Sufletului Meu

Am căutat în gânduri și am reușit să găsesc cuvintele ce îmi descriu cel mai bine sentimentele despre Trecut,Prezent și Viitor.

Am privit viața precum oricine ar fi privit o casă. O casă ce numai atunci când moartea desparte sufletul de trup poți spune că este complet construită. Ultima suflare în această viață reprezintă ultima cărămidă din casa fiecărui suflet. Ca orice altă casă, aceasta are o temelie ce oferă ei un sens de echilibru. Am căutat mult în adâncul sufletului, iar la sfârșitul călătoriei mele am descoperit că Prezentul, pentru mine, este cel ce poate oferi vieții de zi cu zi acel echilibru. Deși ea, viața, ne învată că nu tot ce trăim ne pune un zâmbet pe față, eu din inimă și fără frică îndrăznesc să spun sfidând lumea întreagă că nu poate să nu existe echilibru atunci când în Prezent iubești și ești iubit. Iubirea oferă casei o temelie puternică, zidită în dragoste, pasiune și încredere.

Această casă, nu este terminată; ea se zidește în fiecare zi cu câte o cărămidă. Cu câte o întâmplare, cu câte un zâmbet sau o lacrimă. Pereții casei sufletului meu înseamnă Viitorul. Un Viitor ce în prezent ia viață. Nu mereu cărămizile sunt zidite de viitor. Ele pot cădea și se pot sparge atunci când întâmplări nu prea frumoase tulbura sufletul; însă spărgându-se, ele se topesc și se combină cu temelia casei făcând-o și mai puternică. Prezent și Viitor, trăite în iubire, se vindecă unul pe celălalt, construind o viață frumoasă și transformând lacrimilile în zâmbete.

Trecutul vieții, ascultând șoaptele inimii mele, nu face parte din arhitectura casei mele. Eu văd Trecutul ca fiind grădina ce o înconjoară. Depinde de noi ce fel de grădină va fi aceasta. Daca privim trecutul cu ură, părere de rău și durere, grădina sufletului nostru va fi lipsită de culoare. Ea va fi uscată. Chiar dacă există iubire în casă, privind pe geam tristețea ar învălui gândurile noastre șau chiar mai rau: al persoanei ce ne iubește. În schimb grădina vieții mele, privind Trecutul cu zâmbetul pe chip și amintind numai momentele în care fericirea îmi alinta inima, eliminând orice aspect negativ al întâmplărilor trecute, este înnecată în trandafiri și lalele; înnecată în verdele frunzelor și al ierbii proaspete. Mereu colorată și tânără.

Cine nu trăiește iubire este veșnic hoinar și fărp de casă.

Acest articol participa la competitia "Blog Power" editia 18. 
 

Noi Împreuna

Câte lacrimi de dor se vor mai scurge încet în lipsa ta, iubire? Atat de multe sunt ele, încât dacă încerci să le numeri devii nebun.
Dacă încerci să le aduni te înneci în ele, căci se strâng formând oceane.
Dacă încerci să le ștergi vei obosi și la pământ vei cădea realizând că sunt infinite.
De s-ar preface în trandafiri, Pământul însuși o grădină ar deveni.
De s-ar preface în frunze, purtate de vânt, ar învălui întreaga lume; ea verde devenind.
De s-ar preface în nori, fulgere nu ar înceta să cadă.
De s-ar preface în raze de soare ar topi totul în jurul lor, cu a lor fierbinte dragoste ce reflectează.
De s-ar preface în acele două cuvinte, în acel “TE”, ce pe tine te reprezintă ca regina a gândurilor mele; însoțit de acel “IUBESC”, ce doar sufletu-mi cu atâta sinceritate poate să rostească ori de câte ori inima mea bate, amintindu-mi de a ta îmbrățiașare, ai ști cât de mult eu TE IUBESC... oh, tu, motivul bucuriei mele.

Dor de Brașov

Încă o lacrimă fierbinte ca un foc etern se revarsă într-un ocean de alte lacrimi strâns legate de același dor. Unde este acel cer, acea adiere de vânt ce purta cu ea acel aer ce numai în lumea lui putea respira. De ce se simte atât de mic acum în această lume nouă unde nimic nu e ceea ce pare; o lume ce minte. O lume ce îl întristează zi de zi parcă smulgând din inima lui și ultima speranță de a regăsii acel calm, acea liniște ce numai pădurea îi șoptea când se alinta zâmbind în coloratele frunze a stejarilor pe timp de toamnă.

În absența ei

Din ochi-mi uzi de atâta tristețe parcă o ploaie de foc continuă să cadă și nici că se oprește. Infinite secunde prefăcute în lacrimi se scurg mângâindu-mi pielea aspră și uscată de la atâta foc ce alunecă încet lăsându-mi arsuri pe toate venele din corp. Simt. Simt cum sângele îmi fierbe sub piele crăpând-o. Simt cum inima se topește învăluită de acest dor fierbinte.

Simt fiecare centimetru din această distanță deși mică, enormă. Timpul nu îl mai măsor în secunde sau minute. Îl măsor în suspine. Suspine înfiorător de reci și pătrunzătoare.

Dacă vântul nu îmi stinge lacrimile o fac suspinele în locul lui. Totul devine de gheața. Inima nu se mai topește ci se recompune la loc.Deși ea îsi recapătă forma, bate încet, mult prea încet. Ace o străpund din toate părțile perforând gheața subțire fără să o spargă.

Ce se va alege de inima mea când prea multe ace o vor străpunge? Când se va sparge în mii de bucăți lăsând în urma ei doar o umbră. O umbră ce ascunde mii de cuvinte de iubire. Mii de petale de trandafiri purtate de vânt împodobind lumea cu al lor roșu aprins. Mii de zâmbete pe două fețe, între patru obraji ca doi bujori, atât de colorați când se ating.

O rază caldă de soare parcă mă îmbrățișează. Gheața se topește. Inima își recapătă ritmul armonios. Acele se dizolvă lăsând-o în sfârșit să respire aerul curat al dragostei eterne. Ea este aici. Mă strânge la piept. Îi simt parfumul dulce. Îi simt pielea fină alintându-mi fruntea rece, încălzind-o. Ea este aici. Sufletul meu pereche s-a întors unde îi este locul : lângă al meu.