sâmbătă, 30 iunie 2012

Amintiri

   
                                             
        Frumoase timpuri acelea pe când mă întorceam obosit și murdar din cap până în picioare acasă, dupa o zi de cutreierări prin cartierul meu uriaș. Îmi amintesc cum mama mă aștepta mereu cu masa pregătită ,conștientă fiind că eu mă întorc din nou cu hainuțele rupte în nenumarate colțuri. Știa că nu e vina mea. Știa că defapt curiozitatea mea nebună de a face cele mai trăznite lucruri era de vină.
   
        Adevărat. Curiozitatea mea întrecea oricare limită. Nu există zi în care să mă plictisesc. Îmi plăceau nenumărate lucruri precum leagănele ce construiam împreună cu prietenii mei de pe atunci, legând franghii în aprope toți copacii padurii; căsuțele în copac, ce tot împreună cu ei, transpirând zideam cu câte două, trei scânduri pe zi; sau "războaiele" cu bulgări de zăpadă pe timp de iarna ce se transformau într-o adevărată luptă pe viață și pe moarte în sufletele noastre luptătoare de copii.
 
       Dar nimic din ceea ce făceam nu mă bucura îndeajuns de mult precum o facea poate cel mai mare vis al meu de când eram mic : Fotbalul. De când aveam 7 ani ceva în sufletul meu mă cuprindea și creștea devenind din ce în ce mai intens ori de câte ori atingeam o minge. Îmi plăcea să stau în poartă. Deși eram mic de înălțime și firav ca fizic, nu ezitam și nu îmi era frică să joc fotbal cu cei mari. De multe ori mă loveau, dar tot ei mă ridicau și mă felicitau că am salvat un gol cu mici consecințe.
 
       Îmi amintesc de prima mea echipă oficială de fotbal : Fc.Brasov. Imaginați-vă un băiețel de numai 7 ani ce apăra mingile ca un adevarat profesionist, în ciuda înălțimii și a mânușilor de sudor ale tatălui său. Cât de mult m-am bucurat când tata mi-a dăruit o pereche de mănuși de ale sale. Erau atât de mari încât îmi cădeau de pe mâini de fiecare dată. Dar asta nu mă oprea. Eram foarte ambițios.
 
       Dorința mea, când priveam meciurile de fotbal la televizor, era aceea de a trăi emoțiile ce acea mulțime de oameni îți transmite în timp ce te privește jucând. Vroiam să devin înalt și faimos.Vroiam ca publicul să strige numele meu și ca toți sa fie mândri de mine.
   
       Îmi amintesc de primul meu turneu în deplasare. Eu eram atât de nerăbdător să ajungem în Arad cât mai repede posibil și să joc îmbrăcat cu tricoul meu de titular cu numărul 1. Eram atât de mândru de mine că obținusem acel tricou. La sfârșitul turneului nu m-a bucurat mai mult faptul că echipa noastră câștigase turneul, ci diploma și medalia ce am obținut ca și premiu pentru cel mai bun portar.
 
       Acesta era visul meu. Sa devin un portar. Să joc împotriva echipelor lumii și să obțin cât mai multe medalii și să strâng cât mai multe emoții ce numai fotbalul îți poate transmite atunci când ești protagonist...

 Și uite-mă aici după 12 ani de fotbal, la vârsta de 19 ani reamintind de acea ambiție ce de-a lungul anilor am pierdut renunțând la această lume a fotbalului puțin pentru școală și mai mult pentru iubire.

                                                                                        P.S..poza este autentica :P


Acest articol participa la competita Blog Power Editia 28.

miercuri, 20 iunie 2012

O ultimă scrisoare

   

                                                  Dragă iubită,


 Iata-mă din nou aici scriindu-ţi cu ce mai ramane din acest creion tocit de nenumărate atingeri de foaie. Sunt tot eu,incă respirand, ce îţi descriu poate ultimele momente din viaţa-mi chinuită de când am părăsit un înger pentru a dansa cu diavolii in al lor infern. Atâtea lacrimi pline de regret curg liniştite imbălsamând pământul cu a lor sinceritate,iar in dorul ce emană inneacă orice gand,orice amintire. Am renunţat cu atâta uşurinţă la o viaţă alături de tine. Am renunţat cu atâta uşurinţă la clipele ce le petreceam la pieptul tău învăluit de acea caldă siguranţa de care acum am mare nevoie pentru a putea supravieţuii in acest loc parcă uitat de Dumnezeu.
  Răni profunde mă obligă  sa nu uit ca sunt făcut din carne vie,din sânge si oase.Rosu curge din mine,din mâini,picioare si trup de parcă nu se mai opreşte.Insă nu asta ma sperie. Nu de durerea rănilor trupeşti eu plâng. O altă durere îmi sfâşie inima si sufletul eliminând orice durere fizică. Te voi mai vedea vreodată oare ,motivul vieţii mele? Îţi voi mai auzi vreodată glasul firav şoptindu-mi vorbe dulci?
  Îţi scriu înconjurat fiind de o ploaie de gloanţe. Am rămas singur.Toate armele imi sunt descărcate. Tot ce îmi rămane este acest creion si această foaie, iar dedesuptul ei poza ta. O groapă incă mă mai ţine in viata , adapostindu-mă de privirea fără de milă a duşmanului. Inchizând ochii încerc să te simt lângă mine,sa îţi simt atingerea fină pe pielea-mi aspră. Mi-e dor de iubirea ta. Mi-e dor de ochii tăi verzi si de inocenţa sufletului tău.
   Se aud voci la câteva zeci de metri de mine. Nu vorbesc limba noastră.Sunt multe voci.Nu mă pot mişca,picioarele îmi sunt zdrobite. Dacă aceasta groapă îmi va fi mormântul iar acestea îmi vor fi ultimele cuvinte si clipe pe acest pământ ,eu ţie ţi le dedic si din inimă te implor sa nu uiţi niciodată ca te-am iubit si te voi iubii mereu. Vocile sunt atât de aproape. Ei stiu că sunt aici. Îmi este frică. Să nu uiţi că te iub...


 Acest articol este inscris la competitia Blog Power Editia 27.
Alte articole participante:

luni, 4 iunie 2012

duminică, 3 iunie 2012

În timp, Iubire


De-ar fi să mor, pe albe pagini
Amintiri cu miile s-ar strânge,
Povestind de ale lumii-mi margini
Și de timpul ce încet se scurge.

Cu fir de-argint uimit aș scrie
Despre viața-mi, descriind abise;
În romane infinutul aș cuprinde,
Căci am avut nenumărate vise.

Cu drag oamenilor aș aminti
De cum iubirea m-a ținut în viață
Și cum au reușit ai mei copii
Să-mi pună zâmbetul pe față.

De-un înger lor eu aș vorbi,
De o ființa atât de rară,
Căci nu multe ca ea vor fi
Puternică nevastă și iubitoare mamă.

De viața grea s-a arătat
Familia în dragoste unește
Iar om ce-i tată-adevărat
Trăiește și iubește.

Aceasta mica poezie este inscrisa in Concursul Mostenirea, categoria "Creatii literare".